Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /var/www/dynamic/poeziipentrucopii.info/www/lib/db.php on line 2 Poezii pentru copii : Lacrimi, apoi - explozii de aplauze

Poezii - Home

Lacrimi, apoi - explozii de aplauze

Imaginați-vă, niște ochi mari, ochi de elefant, și triști. Nimic mai trist pe lume! Și cum putea să nu aibă
uriașul elefant Radj Kapur ochii așa de triști, dacă puiul lui, care crescuse de-i ajungea cu trompa până mai sus
de genunchi, fusese luat de lângă el și transportat la o altă Grădină zoologică, într-un oraș necunoscut și, pe semne,
foarte îndepărtat. În ziua când primul ziar a făcut dezvăluiri în această privință, peste Chișinău s-a
lăsat o tristețe sfâșietoare. Strada noastră a plâns. Au plâns și alte străzi, dar a noastră a plâns mai mult
decât toate luate împreună. Și asta pentru că Radj era... Cum să vă spun? Era regele străzii noastre!
M-am aruncat și eu cu fața în pernă și am plâns pe ascuns până s-a răzmuiat nu numai batista, dar și perna.
De ce am plâns pe-ascuns? Pentru că nu voiam să le stric inima păpușilor mele. Totodată nu
voiam să-l amărăsc pe pisoiul Anton, care-i așa de sensibil încât n-ar putea să atingă vreun șoricel,
nici măcar cu mustața, nu că, ferit-a Sfântul! cu gheara. Când mi-am ridicat fața din perna udă,
am descoperit însă că și păpușile plângeau, tot pe-ascuns,
ca să nu-mi strice mie inima. Plângea și Anton acoperindu-și ochii cu lăbuțele.
Am izbucnit din nou în plâns, acum hohotind cu toții în cor. Plângeam și ne uitam unii la alții printre lacrimi.
Pisoiul Anton a fost cel care și-a revenit primul. Și-a șters scurt ochii cu lăbuța, a mieunat scurt, militărește,
și – țuști! spre dulap. A deschis ușa, a scos un boț de plastilină și mi l-a adus în pat.
- Gaaata cu plââânsul, drăguțo! mi-a zis. Trebuiiieee să faci ceee-ți spun ioo!
- Spune! Că fac!
- Ia plastiliiina și modeleeeaaază un eeelefănțel. L-aaaș mooodla ioo, daaar mă teeem să nu-l zgââârii cu gheeeruțeeele și să-l doaaară.
Am strâns plastilina între palme și i-am i-am simțit moliciunea. Mi-am dat seama că era și ea nerăbdătoare
să se prefacă în elefănțel. Am și început să o frământ. Păpușile deveniseră foarte curioase și stăteau numai
cu ochii pe mine. Din cauza asta nici nu mă puteam concentra. Îi încurcam trompa elefănțelului cu
unul din piciorușele din față. Ei, dar până la urmă m-am descurcat eu. I-am despărțit trompa de picior,
am făcut-o să-i atârne dinainte cît mai jos – ca să o poată folosi și pentru sprijin. Că doar era încă foarte
plăpând. Mi-au dat multă bătaie de cap și urechile, care nu și nu, nu voiau să se dezlipească de cap.
Și doar nu era să-l las așa, să nu audă deloc. Asta ne mai lipsea: un elefănțel surd la casă! L-am urecheat
puțin și urechile i-au devenit mai ascultătoare. În sfârșit, am ridicat elefănțelul de plastilină pe palmă.
L-am cercetat din toate părțile. I-am lungit puțin codița. I-am rotunjit mai mult burtica, ca să se simtă sătul...
Și gata a fost. În aceeași clipă, m-am pomenit asurzită de aplauze. Părea că și elefănțelul își astupa urechile,
strângându-și-le din răsputeri. Îmi părea că aplaudă toți locatarii blocului nostru, dacă nu cumva și cei din
blocurile vecine. Ce mai! Eram la fel de fericită precum fusesem în cea mai frumoasă zi de naștere a mea:
atunci când n-am mai fost îndemnată să merg la culcare odată cu povestea de seară de la televizor.
Și ne-am zis cu toții să i-l arătăm numaidecât și uriașului Radj. Poate-i mai alungăm din tristețe...
Așa că ne-am pornit spre capătul străzii. Adică spre Grădina zoologică. Eu, cu elefănțelul în mână,
pășeam înaintea tuturor. Vai, dar nu ne așteptasem să vină după noi o mulțime de lume. Câțiva mai zăluzi
și-au dat drumul de la balcoane agățându-se de crengi și aterizând de parcă ar fi coborât cu parașuta.
Se vede că făcuseră armata în trupele de desant. Pisoiul Anton a mers cât a mers, fudul, într-un pas cu mine,
ca mai apoi să-l simt că se lipește tot mai strâns de picioarele mele, gata să mă facă să mă împiedic și să cad.
- Ce-i cu tine Anto? l-am mustrat pe șoptite. Vrei să cad și, Doamne ferește, să strivesc elefănțelul? Ai uitat că-i din plastilină?
- Miiiii de scuuuzzze, drăăăguuuțo! Da văăăd că uniii viiin dupăăă noooi cu tot cu câââini! Și ioo măăă teeem de câini!
- Nu-ți fie frică, prostuțule! l-am liniștit eu. Toți câinii de pe stradă știu prea bine că tu ești pisoiul meu. Și care javră ar îndrăzni să te atingă măcar cu un ham-ham!?
- Păăăi, dacă-i aaașa, siiituația se schiiimbă raaadical! și s-a și strâns ca un arc, repezindu-se ca din pușcă spre trotuar unde făcu un viraj pe sub botul unui dulău fără botniță, care n-a zis nici mâr!
Dar ce mi ți-i dulăul? Anton a trecut fără frică și printre picioarele polițistului de la prima intersecție care
observase alaiul nostru și se grăbea să oprească circulația de parcă s-ar fi apropiat o coloană guvernamentală.
Odată ajunși în dreptul uriașului Radj Kapur, nu mai știam cum să procedăm, fiindcă el nici măcar nu ne
lua în seamă. Se uita pe deasupra noastră așa cum obișnuiesc să se uite uriașii pe deasupra oamenilor
obișnuiți. Era clar, nu-și dorea decât să-l lăsăm în pace. Ai fi zis că se întreabă: „Oare ce animal așa de important
fusese adus și închis pe aici dacă vine lumea buluc să-l vadă?”, ca și cum nu la el veniserăm.
Și atunci a izbucnit din mulțime un fâlfâit de aripi multicolore. O pasăre foarte frumoasă s-a înălțat așezându-se
direct pe creștetul lui Radj. Sigur că da, era papagalul Costel. Ceea ce dădea de înțeles că și Cornel mai era
încă viu și nestrivit în îmbulzeală. Papagalul i s-a adresat lui Radj cu o voce foarte scârțâită și uriașul Radj
parcă s-a trezit dintr-un somn adânc. Drept că obraznicul de Costel îl mai și ciupise de-o margine de ureche.
Și începu să-i vorbească aproape strigând, știind prea bine că mulțimea, oricât și-ar fi ciulit urechile,
nu aveau cum să le priceapă limba lor de-acasă, din India lor natală. Și așa grăit-a Costel către Radj Kapur:
- Radj, Uriașule, Mult-Prea-Îndepărtatule-De-Țară, Rege al Chișinăului și al tuturor suburbiilor, apleacă-ți în jos ochii tăi mult prea întristați și uită-te la picioarele tale și vezi, rogu-te, ce ți-a adus în palma ei o fetiță de pe strada noastră... Îîî...
Aici papagalul, după cum a auzit absolut toată lumea, a cârpit-o pe românește, zicând ceva ce pentru copii sun㠄La naiba!”, iar pentru maturi ceva urât de tot.
- Îîî, să am iertare de exprimare! a continuat el. Am vrut să zic de pe strada loooor, nu de pe strada noaaaastră, că strada mea și a ta, Uriașule, Mult-Prea-Îndepărtatule-De-Țară, știm noi unde și cât de departe se află... Și cât de împădurită este! Dar rogu-te cu pioșenie să arunci, totuși, o privire în jos! Uită-te ce odoraș din plastilină ți-a adus fetița aceea frumoasă ca floarea de lotus...
- Pe scurt, guralivule! a bolmojit Radj. Ce vrea copila și norodul de la mine?
- Vrea doar să te apleci și să vezi odorașul pe care îl ține ea în palmă!
- Să mă aplec? Păi noi, elefanții, nu ne plecăm niciodată capul. Pentru asta avem trompă. Mai bine să o aduc pe ea în fața ochilor mei, decât să mă aplec eu până-n asfalt. Hai, spune-i să-mi încalece trompa.
Capătul trompei, întors ușurel în sus, se legăna deja la picioarele mele, ca un fel de șa. Am făcut o plecăciune,
așa cum văzusem că fac domnișoarele cu aluniță roșie pe frunte în filmele indiene, apoi am încălecat trompa
așezându-mă cu fața spre măreața înfățișare a Regelui. Am îmbrățișat trompa cu o mână, în cealaltă ținând
elefănțelul meu de plastilină. Și anume așa am și fost ridicată până în dreptul ochilor lui Radj. Bineînțeles,
i-am arătat numaidecât ce-i adusesem în palmă. I-am plimbat elefănțelul prin fața ochilor.
Și ochii i s-au mărit numaidecât de mirare. Apoi s-au mai mărit și de bucurie. Păreau să spună:
„Puiul tatii! Puișorul meu drag!” Abia peste vreo cinci minute ne-a lăsat lin pe asfalt, pe mine și pe
odorașul lui cel drag modelat din plastilină. Drept c㠄odorașul” devenise parcă mai cald în palma mea.
Ba chiar îmi era teamă ca nu cumva plastilina să se înmoaie tocmai acum și să-i facă vreun rău.
Unde mai pui că, deodată, trompa Regelui Kapur s-a aplecat din nou cu și mai multă duioșie deasupra
elefănțelului din palma mea și am simțit un abur mângâios, abur părintesc.
Tot atunci am simțit deodată o zvâcnire în palmă. Și tot ce-am putut face a fost să-l acopăr îndată cu cealaltă
palmă și să-l strâng cu grijă la piept, ducându-l așa acasă în aplauzele a sute de de oameni la fel de emoționați ca și mine.


*Figurine din plastilină de autor

Colectia: Poezii pentru copii

Trimite si tu o poezie pentru copii! Trebuie sa iti creezi un cont pe siteul de Poezie Romania si textele tale incadrate ca "poezii pentru copii" vor aparea si acolo si pe acest site.


Top Cultural Sites