Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /var/www/dynamic/poeziipentrucopii.info/www/lib/db.php on line 2 Poezii pentru copii : Atenție: fenomen supranatural! Luați-o, pâș-pâș, pe-alături!

Poezii - Home

Atenție: fenomen supranatural! Luați-o, pâș-pâș, pe-alături!

Dar ce se întâmpla, de fapt, în timpul desfășurării fragmentului trecut prin apartamentele și prin balcoanele de pe strada care astăzi poartă strălucitorul nume „Mreșal Plastelică”?! Eu nici nu-mi băteam capul de la o vreme că mai aveam și niște colegi de clasă. Legăturile cu ei nu mă mai interesau. Chiar dacă simțeam că acestea se cam rupeau. Și orice elev știe, uneori direct pe pielea sa, cum e să-ți piarzi legăturile cu clasa. Brusc se făcuse liniște printre clădiri, prin locurile unde răsuna larma picilor și chicotele însoțite de hohote ale celor din clasele mari. Odată m-am oprit pe trotuar, m-am uitat în jur și m-am întrebat că de ce oare terenurile de joacă arătau așa de... Cum să zic? Așa de fără de copii... Că doar erau terenuri de jocă destinate anume copiilor, nu unor venerabili bunici scoși la plimbare de câini la fel de venerabili, care însă, și unii și alții, se plictiseau de moarte în lipsa copiilor. Mă și întrebam ce vrăjitor ademinise copiii dimpreună cu elevii din toate clasele să pășească pe fermecătoare covoare de benzi desenate, amestecate cu jocuri de computer, spre oglinda lacului de la marginea orașului unde uitau de toate pe lume și se contopeau cu oglinda tremurătoare a apei de parcă ar fi fost chemați ca niște șobolani ordinari de sunetul unui flaut fermecat.
Ce fenomen supranatural făcuse ca picii să nu mai apară pe terenurile de joacă? Și nu numai picii! Dispăruseră și educatorii. Ca să nu mai zic de diriginții de clasă, pe care nu-i vedeam circulând între școală și, să zicem, secția de poliție. Deși, ținând cont de gravitatea cazului, ar fi trebuit să circule nu doar între școală și poliție, ci chiar între școală și Primărie, și înapoi! să vadă dacă dispăruții reapăruseră. S-a mai adăugat și dispariția unor inspectori de la Minister, aceștia fiind de negăsit nu numai pe coridoarele ministeriale, dar nici în preajma școlii noastre, unde ar fi trebuit să fie prezenți cel puțin pentru a constata că nici chiar ei, inspectorii ministeriali, nu sunt de găsit aici pentru a se interesa de dispariția elevilor și a corpului didactic al școlii.
Mai pe urmă, pe înserate, ce-i drept, se dovedea că toți elevii, atât cei cu statut de pici, cât și cei cu statut de băieți ce făcuseră armata în clasele superioare, erau deja pe mâna părinților, aceștia sosiți ca prin minune acasă la timp, exact după srviciu. Și ce mi-am zis eu în vremea asta? „Bre, Ele (Ele, cum am mai spus, nu-i neapărat de la Ele-fant, ci de la Ele-na!), ești de-amu mărișoară, fato! Ești și drăguță, ai și cosițe, ai și ochi la fel de frumoși precum sunt și de ageri! Dar încearcă să fii și mai ageră, ca să pricepi măcar tu ce se întâmplă pe strada ta, pe terenurile de joacă din preajma blocului tău...”
Și când m-am uitat în jur, la prima vedere, nu se întâmpla nimic deosebit. Dar numai la prima vedere. La a doua vedere, văzui un elev care venea dinspre Menagerie pășind nu știu cum pe furiș, ascunzând – asta e, ascunzând! – ceva la piept. Ei, în cazuri ca acestea se recomandă să cazi pe gânduri! Am căzut și eu adânc pe gânduri. Și am descoperit că nu eram singura elevă din cartier căreia uriașul elefant Radj Kapur îi înviase în palmă un elefănțel de plastilină. Aflai că au mai mers și alții rând pe rând la Regele Radj, fiecare cu plastilina lui în palmă, de unde au revent prin apartamentele lor aducând ascunsă între palme la piept o figurină din plastelină tare plăpândă și gingașă, gata să se dea de gol că e vie prin faptul că i se zbătea inima de emoții.
Era clar, pe strada noastră devenise o modă să ai în casă un elefant viu, așa cum ai avea o pisică sau un alt membru al familiei. Iată, care va să zică, de ce se grăbeau copii să ajungă cât mai repede acasă după lecții, închizându-se și uitând că afară îi așteptau terenurile de joacă. Nimeni nu voia să scape momentul când animăluțul va face primii pași, când va atinge cu trompa prima jucărie sau prima ceașcă de pe colțul mesei, făcând-o, cum e și normal, țăndări. Parcă mi se luase o ceață de pe ochi. Abia acum înțelegeam de ce unii colegi de clasă se plângeau că, chipurile, i-ar durea burtica și își cereau voie să meargă la medic, deși, odată văzându-se afară - o luau la fugă spre casă mai sprinteni decât orice șoricel spre gaura sa. Am rămas însă lată, lată și plată ca Thom strivit de pumnul lui Jerry, aflând că prietenii mei cei mai buni, Cornel și Costel, chiar și ei, creșteau chiar la etajul de sub mine un elefănțel. Adică, chiar și dedesubt, la etajul doi, se întâmpla ceea ce se întâmpla și la noi, la trei! Ah, unde ești tu, Jerry Doamne, cu uriașul pumn al tău?! Fie! Nu-i vorbă, nici eu nu-i chemasem pe cei de dedesubt să mă laud cu isprăvile lui Plastilică. Nu-i chemasem să-l vadă cum iese din șifonier cu rochițe și bluzițe pe cap sau înnodate mototolit cu trompa. Da, nu-i chemasem, însă cine i-a împiedicat să-mi vină pe ospețe? Puteau veni și fără invitație specială, cum mai veniseră de nenumărate ori și nu-i luase nimeni de-o aripă, nici pe Cornel, și cu atât mai mult pe Costel, ca să-i arunce de la balcon în stradă. În orice caz, nimeni n-ar putea susține că ar fi fost martorul unei asemenea scene. Am continuat să-mi văd de-ale mele și de giumbușlucurile lui Plastilică atâta timp cât încă nu crescuse mai înalt decât să ajungă cu trompa doar până la cercelul meu rubiniu și să se joace cu el pe săturate. Mai rău e că lui Plastilică nici nu-i păsa că pașii lui prin apartament speriau nu numai peștișorii din acvariu, dar și restul vietăților, de la țânțari – la mama și tata. Culmea însă era că el nu pășea singur în lungul și-n latul apartamentului, ci avându-l mereu cățărat pe greabăn pe Anto, căruia sigur că îi plăcea s-o facă pe cârmaciul, care chipurile știa cu precizie încotro anume se cuvine să-l îndrepte pe Plastilică! Ah, de i-ați fi văzut! Dumnealor călătoreau, tot călătoreau...
Când treceau prin baie era de parcă ar fi călătorit prin păduri tropicale, prin cețuri ploioase... Și tot așa până în clipa când o luau spre bucătărie unde se întâmpla să se cutremure brusc frigiderul ca un troleibuz căruia i-ar fi sărit antenele, făcându-l pe Plastilică să sară speriat într-o parte. În asemenea momente, din cazza săriturii bruște, firește că și vajnicul cârmaci de pe greabăn se pomenea aruncat în cine știe ce loc total nepotrivit pentru aterizări. Pe scurt, odată, după o zguduire de frigider, l-am auzit pe Anto miorlăind peste măsură de jalnic în locul cel mai clocotitor al ospătăriei. Sărăcuțul! Cât de puțin noroc trebuia să aibă ca dintr-o simplă aruncătură de elefănțel, să nimerească exact în cratița cu apă fierbinte de pe aragaz, blestemând clipa când s-a urcat pe greabănul unuia ca Plastilică. După o asemenea baie fierbinte până la opăreală, l-am pupat pe Anto, i-am suflat în blăniță, să nu rămână nici urmă de durere sau urme de păreri de rău că în apartamentul nostru își făcuse apariția un animal mult mai voinic decât el. Or, cu voinicii nu te pui!


*Figurine din plastilină de N.Popa
Crăciun Fericit tuturor celor marcați de Povești!



Colectia: Poezii pentru copii

Trimite si tu o poezie pentru copii! Trebuie sa iti creezi un cont pe siteul de Poezie Romania si textele tale incadrate ca "poezii pentru copii" vor aparea si acolo si pe acest site.


Top Cultural Sites