Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /var/www/dynamic/poeziipentrucopii.info/www/lib/db.php on line 2 Poezii pentru copii : Din lumea celor care nu cuvântă

Poezii - Home

Din lumea celor care nu cuvântă

Când stăpânul nu-i acasă
------------------------


Când stăpânul nu-i acasă,
Este...vai de cașcaval.
Pentru bietul șoricel,
E prea mult - în așa hal,
De când e, n-a mirosit
Vreun brânzet...

L-ați auzit?

Cașcavalul ăsta-l trage
De mustăți, ca să îl bage
În belea.

Și el nu vrea!?

Mai încolo,-ntr-o firidă,
E pisica. Ce perfidă!
Hoața, încă nu se-avântă,
Deși brânza o încântă.

Dar parcă și șoricelul,
Ce se ține, mititelul,
Tare,
În ascunzătoare.

Doar dulăul nu îi place,
Corbici,
Că n-o lasă-n pace
Și o latră ne-ncetat.

Corbici ăsta,
Un turbat!

Stai,
Că iese șoricelul,
Chițăind cum îi e felul
Îndreptându-se degrabă
Către brânză,
Când o labă
De pisică ce-l iubește
Pe dulap îl răstignește.

Dar de ce nu îl mănâncă
Din priviri,
Nu știe încă,
Fiindcă-i tare amețit.

Corbici!

Corbici a venit
Și pe labele din față
S-a proptit,
Gonind pe hoață.

Doar la cașcaval și el
Are dreptul, că-i fidel
Și de-un an slujește-n casă,
Când deasupra,
Când sub masă.

Hopa,
Iată-l pe stăpân,
Flămând, după-atâta muncă,
Bucuros de cașcaval,
Cum îl taie...

Și-l?

Mănâncă!

Asta fu.

S-a dus brânzetul...

A rămas numai regretul
Din privirile-nciudate
Ale celor trei făpturi...

Și un gust amar prin guri!



Musculița
---------


Nu-i ca soră-sa, bețivă,
Ea-i pioasă, printre sfinți
Veacu'-și face, fiindcă-aceștia,
Sunt, în genere, cuminți
Și nu-i dau in cap cu pliciu’.

Iar coliva, un deliciu,
Câtă-o fi, pe foi scorțoase
De ceaslov, la parastase.

Numai ieri cât s-a rugat
Pentru-un fir de grâu cu miere
De-o mustață agățat…

Bietul dascăl, ce plăcere
Să îi facă a sluji,
Când o muscă - Doamne, iartă-l ! -
Slujba toată, bâzâi?

Slavă!
Încă-o rugăciune,
Doamne, c-o scăpași cu viață!
Iar acu și cu dulceață
O îmbii, de nu cumva
O fi - ptiu ! - altcineva.

Tot Ceaslovul e mânjit
De magiun.
Da’ știi că-i bun?
Altfel cum, prin celofan,
Niște degete-n borcan
S-ar vârî?
Și-i lipicios !

Atât doar, că nu-i frumos
Să-l întinzi pe unde vrei.
Dar copiii,
Ce știu ei?

Gata, mult le mai gândește
Ea pe toate; prea-i destul!
A conchis : e cel mai bine,
- Dacă mori -
Să mori sătul!

Și s-a-ntins, așa, pe-o parte,
Pe o literă din carte,
Să se odihnească-un pic.

Doar că, vezi tu, popa Gheorghe
Nu zări-n ceaslov...nimic.

Ba, nervos din cale-afară
Pe-așa urmă ce lăsară
Fiii,-n, dulce, joaca lor,
Lua cartea, o închise
Și-o trânti în dulăpior.



Pasăre de noapte
----------------

Mai am o poveste scurtă
Cu o buhă despre care
Se zvonea că vede bine
Ziua, în amiaza mare.

Voi prea bine știți că buha
Și cu ziua nu se-mpacă
Și nici șanse nu-s prea multe,

Decât,
Poate,
Numai
Dacă

Buha va da înapoi
(Asta să o credem noi!)
Picătura de lumină
Ce-o bău; dar cin's-o țină?
Setea?

Ori, mai știi,
Rușinea
De a se grăbi să-nghită,
Stropul ce sclipea în noapte,
Pe o arșită cumplită,
Pus de Domnul la păstrare
Pentru o...privighetoare?

Dacă nu a privegheat,
Ce să-i facă?
I l-a luat.

De-atunci buha-i pedepsită
Să rămână-nțepenită
Pe un ram -
Doi ochi și-atât,
Ce-și țin singuri de urât.

Însă și azi biata crede,
Deși s-a deprins, firește,
Că, prin beznă dacă vede,
E...fiindcă
Strălucește.



Trandafirul
-----------


La o margine de drum,
Înflori un trandafir...

Nici de alba lui culoare,
Nici de lujer, nici de floare,
Nu mă mir.

Nu-i o-ntâmplare
C-apăru așa, deodată,
Pură și înmiresmată,
Lângă un ciulin semeț...

Omul, cum e el isteț
Și vrea să îi aparțină
Tot ce este mai frumos
Din creația divină,
Se porni pe stricăciune.

Cât să țină o minune?

Cât tulpina-i ca mărgeanul
Să urce la cer – tot anul?

Iară frunza ca smaraldul,
Cât să dea sclipiri în faldul
Trenei zorilor – o viață?

Hai, că-i mult, prea se răsfață
Dumnezeu, lăsând natura,
Laude, cu toată gura,
Să-I aducă.

Nu se poate
Ca atâtea-napripate
Să străbată pieziș cerul
Pentru a sorbi misterul
Florii ăsteia grozave.

Lucrurile sunt prea grave.

Fluturii cad adormiți,
Altele, dacă nu știți,
Ori se sting, de gelozie,
Ori se-nchină-acestei flori
Care a făcut furori.

Iată cine-i trandafirul,
Ieșit din anonimat
Într-o zi, fără-a-și dori
Nimic din ce i s-a dat.
Bucurându-se de toate;
Dar și trist, că-i sunt furate
Pe măsură ce primește
Seva vieții și-nflorește.

- Tu n-ai ghimpi! i-a zis sticlețul,
Ce te miri că nătăflețul
De ghimpat stă drept și are
Încă un tulei de floare?

- Oare aș putea și eu
Să îl rog pe Dumnezeu
Să îmi dea, ca lui Ciulin,
Măcar colo, ici, un spin?

- Sigur, sigur, îndrăznește,
Știi că Domnul te iubește
Și, în plus, nu-I ceri decât
Să te facă mai...urât.

Câte picături de sânge
De-atunci trandafirul strânge,
Asta o puteți vedea.

Nu mai este cum era.

Din contră,-i și mai frumos.
Ieri, ca neaua, alb, sfielnic,
Devenit-a nu doar roșu,
Plin de flori, ci și puternic.

O problemă ar mai fi.

Ridicată de Ciulin.

Cică nu mai vrea să-i fie
Trandafirului vecin.


Frunza
------

Plesni mugurele, frunza
Se trezi un pic boțită
La obraz.
Dar n-are-a face,
Dacă soarele o place
Și spre ea, timid, cutează
Să-și îndrepte
Prima rază.

Însă parcă fu prea scurtă
Ziua-ntâi.

Și-atât de multă
Noapte curge, fără zor,
Din acest imens izvor
Care-i timpu’,-ncât se vâră
În ea însăși,
La căldură,
Tremurând de bucurie
Că-i fu dat - și ei -
Să fie.

Și a mai și pus-o Domnul,
Colo sus,
Că-i piere somnul
Numai când se uită-n jos.
Da’-i atâta de frumos
Ce zărește -
Orișiunde –
Că nu poate în boboc,
Iarăși
A se mai ascunde.

Iar când zorii vin,
Te ții,
Numai surori - sute, mii -
Prin copaci.
Și-atâta-i place,
Că foșnește mai dibace
Decât toate la un loc
Frunza noastră.

Ce noroc!
Azi a dat de rândunică.

Galben-verde, mort de frică,
Prinde drag și de-un scatiu
Sub crenguța ei.

- Musiu,
Nu ai teamă dumneata,
Că-s aici și am ureche.
Cântă și de mi-o plăcea
Ți-oi găsi, cred,
Și pereche.
Da’ să nu îmi ceri simbrie,
Că renunț la companie!

Pic, pic, ciocănit de ploaie,
Inima ți se înmoaie:
Rândunica și scatiul
Au fugit;

De-acum, pustiul
Zilelor amăgitoare...

Apoi, iar, raza de soare.

Dar mai crudă, mai geloasă,
Să o ardă, zău, așa.

- Ce-am greșit?

Raza, tăioasă:
- Ce-a greșit ? - auzi la ea.

Dar nici raza nu se-ndură
Să îi ia culoarea, glasul...

Numai toamna rea de gură,
Vântul ce își bagă nasul
Pretutindeni și-o furtună -
De nu poți să-ți mai dai seama
Cine, pe ce se răzbună -
Hotărât-au că e vremea
Să se termine cu toate
Deșănțatele petreceri
Și cu...
Funzele bălțate.

Unele, ca niște fluturi,
În vârtejuri
Tot mai line,
Altele, doar de le scuturi,
Cad,
Dar ultima se ține
Strâns, în vârf, nu s-ar lăsa;
Poate doar de l-ar vedea
Încă-o dată...
Pe scatiu.

- Uite-l!
Însă-i prea târziu.

Ignorată-ntâia oară,
Ba, mai mult, izbită-n treacăt
De “musiu”, o frunză
Zboară.

Taie singură văduhul
Și-și dă, ne-mpăcată, duhul...



O rază
------

E făcută să-ncălzească
Tot ce-atinge,
Să topească
Tot ce este înghețat,
Ba, mai mult, scaldă-n lumină
Pe oricine.
N-o să țină
Într-un ghem de aur,
Iată,
Nimeni raza-nfășurată.

Mai ales că e, se pare,
Și gătită de-o plimbare,
Mai lunguță,
Pe pământ...

- Uite-o urmă,
De când sunt,
N-am văzut un cerb să lase,
Alergând,-napoia lui,
Urme-atâta de frumoase.

Înșiși zorii au umplut
Acești pumni micuți de lut
Cu rouă scânteietoare.
M-aș lăsa,
Dar văd și-un lup
Ce le soarbe și dispare...
Cum a dat de-o căprioară.

Subit, raza se-nfioară...

- Dealuri, văi și munți
M-așteaptă.
Să cobor treaptă cu treaptă,

Da’-i lung drumul.
Mai ușor
Mi-ar fi cu un călător,
Din cei mulți ce se zăresc;

Dacă-o vrea să-l însoțesc.

Dar ce văd,
Se iau la trântă?
Spuse raza.

Apoi, frântă,
Ca un vârf de baionetă
Înroșit,
Ieși discretă
Din cel mai urât tablou...

- Poate în acest salon
Mă înseninez din nou.

Aici totu-i armonie,
N-o fi chiar un colț
De rai,
Însă-aud numai pianul,
Voci ce-și murmură secrete
Și ceșcuțele de ceai...

Iar acolo pe un deget,
Pianista, la inel,
Are-un nostim diamant.
Și nu-i fals.

Cobor la el!

Dar, cu-atâta strălucire
Cum să nu îți ieși din fire?
Pianista se opri
Din cântat...
Spre-a se făli.

Raza se-ncruntă și iară
Se-avântă la drum,
Hoinară.

Până unde?
Până când?

Până ce găsi, curând,
O făptură mititică,
Suferind, fiindu-i frică
De ceva, ce nu prea știe
Ce-i; atâta, că o doare
Și, din când în când, i-ar lua,
Parcă, ultima
Suflare.

Dar nu poate, că acolo
Este mama - ce veghează,
Zi și noapte,
Îndârjită,

Agățându-se de-o rază.



După asemănarea lor
-------------------

Știți cum apăru pisica?
Nu?
Chiar că nu știți nimica.
Dar gâsca, cum apăru?
Bineînțeles că...nu.

Șoarecele de-un’se trage?
Dar măgarul de ce rage?

Atunci, scumpii mei copii,
Să vă spun că într-o zi
Dumnezeu s-a pus pe treabă
Și-a însuflețit degrabă
Ultimele animale,
Ce-așteptau să se cam scoale
Din eternul somn al firii...

Așadar, iată că Bunul
Și-nțeleptul Dumnezeu,
Sfătuindu-se cu restul
Animalelor,
Pe Leu
Îl rugă să îl ajute,
Un chip să îi împrumute
Noii fiare...

Ce să zică
Leul, cam gelos pe tigru?
- Mai fă, Doamne, o pisică.

Când fu întrebată rața,
Ce să-i ceară precupeața?
Încă-o lebădă?
Doar are
Una, s-o urască tare,
Cât trăiește:

- Doamne Sfinte,
De mă-ntrebi,
O gâscă-n minte
Am. Te-ajut să o creezi,
Dacă
N-o-nfrumusețezi!

Elefantul, cu o tonă
De umor, fie la el,
La solicitarea Celui
Ce-l făcu așa grozav,
Născoci...
Pe șoricel.

Măgarul, deja creat,
Era tare supărat
Că n-aude și n-aude
Ce ar vrea.

- Să mă alungi,
Doamne, de te enervez,
Dar nu ai prin garderobă
Ni,
Niște urechi mai lungi?

Sper să reușesc cu ele
Să prind sunete rebele,
Să pot da și eu un ton,
Că destul am fost...
Afon.

Nu-i nevoie să mai faci
Pe-altul,
Dacă tot nu-l placi.

Și l-a tras de urechi Domnul,
Ca să își audă bine
Răgetul,

Însă zâmbi,

Știind că un rost au toate
Și-or pricepe într-o zi!



Grivei
------

E bătrân și înțelege,
Neputințele-l apasă,
Viața-i, cât fu de frumoasă
La stăpân,
Nu prea mai e...
Ca și mort, în prispa casei,
Nu întreabă nici de ce
Și nici cum s-a întâmplat
Că toți cei ce îl iubiră,
Dintr-o dată,
L-au uitat…

Poate, de când a început,
Lung să urle,
De durere,
Nopți la rând, fără-a primi
Pe grumaz
O mângâiere.
Poate de când se târâște
Până la bucătărie,
Să arunce o privire,
Umilit,
În farfurie.

Altădată-i aruncau
Colo-n curte un ciolan.
Cum sărea de sus să-l prindă
Și să-l lingă!
Azi, în van
Mai așteaptă de mâncare,
Farfuria-i mereu goală;
De un timp, de la pământ,
Nici măcar
Nu se mai scoală.

Cine-ar crede că vânjosul
Câine ce păzea ograda
Astăzi plânge sugrumat
Dup-un gard,
În timp ce strada
E-un răsunet de copii
Ce-i aduc mereu aminte...
De stăpân.
Dar câte gânduri
Triste nu îi trec
Prin minte...


Și mai are și o spaimă -
Noaptea, când l-apucă toate,
Când se-abține să nu urle,
Însă fălcile-ncleștate
Se înmoaie și-i tot curg
Pe bot lacrimi, sau când geme -
Că vreunul o să iasă
Și-o să-l bată.
Da, se teme !

De acuma, știu cu toții
Câte-îndură un bătrân
Câine;
Cum se amăgește
Că-ntr-o zi dreptul stăpân
O să își întoarcă ochii -
Doar atât - spre el, din nou,
Ajutându-l
Să-și dea duhul…
Dar, nu !

Singur, un ecou
Îi răspunde, pe când urlă

Și îl cheamă către poartă -

Un ecou al unei vieți
Care lasă-o lume...

Moartă.



Voinicul
--------

Cică un măgar, odată,
Fu-‘ncărcat de un cioban,
Cu de toate.
Asta e,
De vreo două ori pe an,
Cum dau zorii, plini de sârg,
Se duceau cu de-ale oii,
Împreună,
Și la târg.

Însă-acuma se-arătă
Și un purice-ordinar,
Ce sări de pe cioban
Pe bătrânul lui
Măgar.

Rămânând ascuns o vreme
Sub bagajul uriaș,
Într-o cută, undeva,
Puricele, prin oraș,
Căscă ochii, mulțumit,
Sub umbrarul unei piei,
Peste care așezați
Fură...
Și doi băieței.

Și ce mai trăgea măgarul,
De să cadă în drum, lat,
Chiar când se-ntorceau cu toții,
Fără grabă,
Către sat.
Căci era căldură mare,
Ce-l ardea...
Tot pe spinare.

Seara,
Pe când descărcară,
Puricele-și luă avânt...

Să încremenească-n clipa
Revenirii
Pe pământ !

“Care va să zică, el,
Cât era de mititel,
Duse ăst bagaj, pe tot?

Păi, atunci,
Acest netot
Ce se lasă din picioare,
Cu genunchii îndoiți
Și urechile pleoștite,
Ce vrea?

Să-l compătimiți?”

“Moale-i ca o mămăligă”,
Mai zise în gândul său
Puricele...voinicuț,
Apoi,
Ca un titirez,
“Stai că ți-l înviorez!”

Da’-l pișcă așa de bine,
Că, la-ntâia smucitură,
Scoase-un răget 'Dobitocul',
Luând una peste gură

Și, pe spate,
Alte șapte:

“Na, ca să te înveți minte,
Să-mi mai verși oala
Cu lapte!”



Cât un fir de neghină
---------------------

Ce să-ntinzi mâna-nspre ea,
Că nici n-ai
Ce apuca !

De-o pui lângă rândunică
Și-o privești,
E tot mai mică...

Poate și nițel de frică.

Fără minte, când gândești
Pe gâză că o găsești,
Tu, cel mai deștept din toți,
Scap-o de pieire !

Poți?

N-o avea ea un cap mare,
Nici splendide aripioare
Ca de flutur.

Nici albină
Nu-i, familia s-o țină,
Lucrând toată ziulica.

Nu prea are-asemănare -
Cât ar vrea! -
Nici cu furnica.

Loc al ei, pe undeva,
Unde ar putea să stea,
Nu-i
Pe tot acest pământ…

Ploaie, soare, ger sau vânt,
Toate îi fac traiul
Greu,

Dar nu-i asta,

Ea, mereu,
Își pune o întrebare,
Numai una:

Dumnezeu
De ce-o fi creat-o
Oare?

Ca să ce?

Tot vrând să știe,
Vede-o scumpă surioară
În văzduh cum se îmbie
Să se-nalțe, dar,
Ce vrei,

Rândunica e mai iute,
E mai sigură la zbor,

Iară puiul o așteaptă,
În cuibuț,
Nerăbdător...

Și atunci, gâza, sărmana,
Vai,
Pricepe:

Ea li-i hrana.


Fricosul
--------

Este iarnă, ce minune,
Pomi din zahăr,
De cristal -
Câmpul,
Iazul ca oglinda
Și imensul policandru
De pe cer,
Ca pentru bal,
Luminițele-și aprinde..

Numai luna nu se prinde
Încă-n horă...

Animale
Fel de fel se-adună-n vale
Și pe deal.
De prin coclauri
Ies cei mai cuminți balauri:
Lupi și vulpi,
Uniți de-o vrajă,
Stând – o noapte doar –
De strajă,
Ca să poată dănțui,
Vesel,
Cine ar dori...

Prin văzduh,
Zburând, ca ziua,
Păsările, îmbătate.
Din crenguță în crenguță,
Veverițe deșuchiate,
Răsturnând,
De fericire,
Pudriera cu zăpadă
Peste-un iepuraș ieșit
Țup,
Minunea să o vadă.

- Poate dau de un prieten...
A zis el, însuflețit...

- De-un prieten, rosti gândul
Și pieri neauzit...

- De-o prietenă, mai bine...


- De-o prietenă...

- Pe mine,
Ce mă miră foarte tare...

- Ce mă miră, ce mă miră...

- Foarte tare!

- Foarte tare...

- E că luna – pe lumină! –
Nu ră...

- Nu ră...

- Nu răsare...

Dar, când luna răsări,
Colo, lângă o vâlcea,
Iepurașul o zbughi,
Urmărit, brrr, de ceva
Imens,
Negru
Și cu coarne,
Gata, gata să-l răstoarne,
Ca pe-un bulgăre.

Ce zic,
Căzu singur,
Cât de mic
Și de speriat, se pare,
Fu de umbra-i; arătare,

Ce-l lăsă fără suflare...


Sărăcuțul
---------

Zboară el din floare-n floare?
Zboară. A găsit prilejul!
L-a luat, minune mare,
În excursie, vârtejul.

În bagaj, hârtii și pene,
Frunze verzi, proaspăt strivite
De-un bocanc, niște antene
De lăcustă, paradite
Și te miri ce-a mai aflat
Inutil, când s-a iscat,
Din senin, vârtejul...

Care
Și-a mai și cerut iertare
Că-s atâtea serpentine,
Încat, sincer, dacă-i vine
Să vomite, el îl lasă
Pe-un acoperiș de casă.

Mă rog,
Nu s-a nimerit
Cum a zis, l-a cam trântit.

Și nu unde l-a rugat,
Ci pe-o uliță, în sat.

Iar nu singur și ferit,
Ci-ntre doi, ce s-au ciocnit,
Țanțoși, prima oară-n an:
Un cucoș și un curcan.

Cum o fi scăpat și-acuș
Bietul nostru cărăbuș
Nu se știe, dar mai rău
N-are ce să fie,
Zău!

Numai că, ce să îți spun,
Dintr-o curte, un păun
Se ivi,-l dădu pe spate,
Îl privi și...
Nu se poate,

Făcu iute calea-ntoarsă.

Asta, da,
Grozavă farsă!

De acuma cărăbușul
Nu mai stă o clipă-n loc.
Își ia zborul... Spre ghidușul
Pui de sturz... Avu noroc
Să-ntâlnească arătare
Ca și el,
Un cioc mai mare.

Tare dragă-i e făptura
Asta… Ce deschide gura...

Și-l înhață!

Tocmai când
Vrabia, trei pui, în rând,
Așeza pe-un gard,
Isteață,

Pentru-o lecție de viață!



Luptătorii
----------

Amândoi, cocoși.

Frumoooși !

Ce s-ar mai îmbrățișa !

Căci, de când așa vru soarta,
Să-i despartă numai poarta,
Tot îi râcâie ceva.

Doi penați înfuriați -
Nici de-ar fi să fie frați
N-ar avea de împărțit
Câte-au ei.

Unul, smolit,
Cu reflex verde-albăstrui,
Altul alb,
De parc-a nins
Doar pe aripile lui.

Și să-i vezi, cu creste roșii,
Cum fac zilnic
Pe cocoșii.

Na, că azi au prins momentul:

Albul scormonea de zor
Pe tăpșan, înconjurat
De găini, când dumnealor
Prinseră-a se da-ntr-o parte,
Speriate ca de moarte.

Fără însă a fugi.
Păi, altfel, cum ar privi?

Și ce mai încăierare !

La întâia scăpărare
De mânie –
Piept în piept.

Unul, mai ceva ca altul,
De viteaz și înțelept !

Apoi s-au luat în gheare,
Strălucind, pe drept cuvânt,
Până-ajunseră-amândoi,
Numai sânge,
La pământ.

Clocotind, se năpustiră
Iar - e cel din urmă salt.

Vai de pliscurile-nfipte
Unu-n carnea
Celuilalt.

Au...căzut.

Dar nu e bai.

Fiecare de-un alai
De găini omagiat,
O privire-și mai aruncă,
Ce înseamnă:

Pe-altădat’ !



Singuratecii
------------

Pe lacul luciu, din grădina
Cu flori ce nu se mai clintesc,
O lebădă plutește
Iarăși…

Atât de lin, de nelumesc,
Încât te-ntrebi: pe-acest tovarăș
Al veșnicei singurăți,
Ce-l ține, viu,
La suprafață?

Ce nălucire, pe-un tărâm
Pierdut sub lespedea
de gheață?

Pe boltă stelele-au pălit,
Ca scufundate-n neguri dese -
Doar un luceafăr, zămislit,
Din ou-nsingurării
Iese.

Azi, strălucirea și-o împarte
Grădinii cu petale
Moarte

Și-acestei păsări ce răzbate
Prin frigul sinelui, când toate,
În el, un astru,
Ard mocnit..

Așa, mereu, la nesfârșit,
Se întâlnesc
Singurătăți…

Când unul urcă înspre cer,
Coboară celălalt
Și lasă,
Pe apa limpede a vieții,
O urmă tristă,
Dar frumoasă…

La fel cum pasărea, pe locul
În care-a dat boboc o stea,
A înflorit din alba-i pană,
Prinzând puteri
Spre-a se-nălța.

Grădina asta de-o privești,
Cu ochii tăi,
Ai să-i zărești:

O lebădă zvâcnind pe cer

Și-n lac
Luceafărul stingher...



Colectia: Poezii pentru copii

Trimite si tu o poezie pentru copii! Trebuie sa iti creezi un cont pe siteul de Poezie Romania si textele tale incadrate ca "poezii pentru copii" vor aparea si acolo si pe acest site.


Top Cultural Sites