Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /var/www/dynamic/poeziipentrucopii.info/www/lib/db.php on line 2 Poezii pentru copii : No?iuni de managementul durerii

Poezii - Home

No?iuni de managementul durerii



Întâmpinare:
Pe z?pad? – urme de vânt.
În privire – urme de gând.

Omul, atunci când începe s? vorbeasc?, î?i p?r?se?te adâncurile. Gura pe care o deschide este de fapt prima respira?ie a scufund?torului întors la suprafa??, aproape sufocat.
E ca atunci frumoaso, mai ?tii, când, scufundându-m? în valuri ca s?-?i aduc dovada profunzimii, la întoarcere nisipul mi se scurgea printre degete, oricât de tare a? fi strâns pumnul.
Revenirea la suprafa?? se face în etape, din cauza diferen?elor de presiune – este t?cerea dinaintea vorbirii celui care a gândit.
Nebunii, uneori, vorbesc direct din adâncuri – de aceea primim în auz vocea lor ca pe o bolboroseal?.
Nimeni nu poate r?mâne scufundat la nesfâr?it, dar, dup? anumite exerci?ii, ca specie, la un moment dat – în sfâr?it - am putea c?p?ta branhiile cunoa?terii de sine.
Pân? atunci – cuvintele r?mân ce sunt: ni?te s?ge?i boante, trase spre dumnezeu, din arcuri la fel de puternice ca ?i bra?ele noastre.

Evi?i scufundarea de frica pe?tilor, a meduzelor ?i a celorlalte caracati?e - dar dac? e?ti piatr?, nici un pe?te nu te va înghi?i ?i te vei duce direct la fund, cu demnitate.

Înotul este singurul zbor concret care ne este îng?duit.

Dac? tu ai fi aripa
?i dac? eu a? fi aer
Ca s? te po?i sprijini în el,
Atunci
Pas?rea
Pe care am purta-o noi,
Noi doi,
Niciodat?
Nu s-ar mai întoarce pe p?mânt.

Aerul pe care îl respir?m este începutul cerului. În acest sens cu to?ii suntem cu capul nu în nori ci în cer. Deci mai departe decât credeam, deci mai departe decât visam.

Îmbra?i?area este doar prima ondul? a spiralei care duce la îngeri. Celelalte ondule se ?es în singur?tate.

(O singur? singur?tate – singur?tatea sincerit??ii.)

Când suntem îndr?gosti?i, fra?ii no?tri mai mari sunt îngerii ?i fra?ii no?tri mai mici sunt oamenii. Dar, oricât i-am iubi ?i pe unii ?i pe al?ii, noi nu mai suntem nici una nici alta!
Înger gri, înger gri, nu credeam c-ai s? mai vii!

Orice ?ip?t este semnul unei neputin?e.

Aerul - suficient pentru zbor – nu totdeauna suficient pentru respirat.

Fiecare respira?ie îmi este o sfidare.

Curcubeul ideilor r?sare doar dup? potopul durerilor.

Tr?iesc când pentru supravie?uire, când pentru zborul deasupra m?rii f?r? insule.

Ce trist? diferen?? între “a zbura” ?i “a plana” – plutire în deriv?.

Cum se face c? infinitul – adic? nedefinitul - are totu?i culoare? ?i de ce albastru?

Sunt ??rân? vorbitoare, dar cum se face c? m-am cristalizat într-un trup?

Tu visezi s?-?i cad? stelele în p?r, dar o singur? stea dac? ar veni, p?mântul pe care-l cutreieri ca o pietricic? s-ar scufunda în lava ei.

Din zecile de mii de miliarde de stele ?i poate cu mult mai multe, pe nici una n-ai putut s? fi. Tr?ie?ti prietene pe un corp ceresc ce graviteaz? în jurul unei stele mediocre. C?r?ri de munte, m?ri nesfâr?ite, z?ri de necuprins, ani, prim?veri, dimine?i... ba?i cu pasul t?u, în lung ?i-n lat, toat? via?a, doar o biat? schij? a exploziei fundamentale.

Starea de singur?tate, de?i ne apare ca o fereastr? spre sublim, r?mâne accesibil?. Efortul este pentru nesingur?tate. Lupta, alergarea. ?i apoi din nou odihna la o fereastr?.

Oare cine ne colind? dragostile spuse sau nespuse de le cresc lor în preajma ?i în timpul s?rb?torilor de iarn? r?d?cini a?a de u?or ?i a?a de adînci tocmai când p?mântul este mai înghe?at?

Realul, concretul este admisibil doar în m?sura în care poate fi surs? pentru sentiment ?i inspira?ie. Totu?i, ce naufragiu - s? tr?ie?ti starea, ideea de îndr?gostit, f?r? s? fii îndr?gostit!

Eu nu îmi dispre?uiesc via?a, încep doar s? îmi respect moartea.

Pofta mea de via?? nu este egalat? în intensitate decât de pofta mea de moarte.

Vremea ma?inilor de scris a trecut. Vremea ma?inilor de vorbit ?i de tr?it este - ?i înc? mai vine.

Nu sunt oare ambulan?ele, cu sirenele lor asurzitoare, ultime bastioane ale respectului marilor ora?e pentru suferin?? ?

Piatra este un reper pentru ciocârlie iar prostul pentru inteligentul puturos.

Natalitatea unui popor scade odat? cu cre?terea gradului s?u de civiliza?ie, dar nu suficient.

Dup? viermuiala ru?inoas? a istoriei acestei specii, întoarcerea la unu ar fi singurul deznod?mânt elegant.

Jovialitatea nu este doar desc?rcare nervoas? ci mai ales ambi?ia prosteasc? de a-mi demonstra mie însumi c? nu înnebunesc.

Cartea - un adversar sâcâitor pe care trebuie s?-l ajut?m, cu sinceritate, s? ne înving?.

Un tun îndreptat vertical în sus mi s-a p?rut mai pu?in o împu?care a divinit??ii ?i mai mult un salut pe care sculptorul îl aduce sufletului de artilerist lansat spre cer.

La început am dispre?uit internetul, crezând cu dârzenie c? el cu poezia e du?man. Eroare! Ce altceva mai virtual, mai alb (în în?elesul str?lucirii) decât ecranul mustind de raze, mai nimicitor de distan?e ?i timp, mai fragil prin – câteodat? – incertitudinea conexiunii? La fel, v? zic, leit sentimentul de nesiguran?? pe care ?i-l creaz? o poezie dup? ce ai scris-o. ?i uita?i-v? ?i voi cum, dup? ce ?i-ai scris poezia, el î?i cere cu insisten?? “subject”-ul, adic? titlul, esen?a. Ce profesor mai exigent ?i mai bun te-ar putea obliga la o asemenea sistematic? munc??

Citate ca “Atunci când simt cel mai mic semn de revolt? iau un calmant sau m? duc la psihiatru” (Cioran) sau “Prietene crescut la ora?, f?r? mil?, ca florile-n fereastr?…” (Blaga) sau “ Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être” (Fontenelle) ar trebui imprimate pe tricourile adolescen?ilor. Ei le în?eleg cel mai bine.

O “asocia?ie” a scriitorilor: Cui folose?te o planta?ie de flori de col?? ?i mai ales într-o ser?….. Ce ginga? pluton de execu?ie!

Dac? înve?i s?-?i gestionezi sentimentele via?a poate începe dup? 80 de ani. N?zuiesc la o licen?? în managementul durerii ?i visez la o autoritate care s? mi-o acorde.

Despre rela?iile publice habar nu am. N?zuiesc la o licen?? în rela?ii umane ?i visez la o autoritate care s? mi-o acorde.

“Dumnezeu s?-?i primeasc? gândurile”. Atât mi-a strigat cer?etoarea schimonosit? de via??.

Ţi se cere, iar tu î?i impui, “S? pui suflet” – în tot ce faci. Este oare sufletul un instrument de care avem dreptul s? ne folosim în propriul beneficiu? Ce-ar fi dac?, dimpotriv?, ne-am l?sa NOI folosi?i de EL ?

În orice religie exist? ceva sfânt, dar acel “ceva” nu este idolul, ci ideea de religie.

dumnezeu este substantiv comun. El este în fiecare dintre noi. El încearc? dar nu reu?e?te s? se adune de pe drumuri, adic? din particulele în care s-a risipit. Iat? sensul c?l?toriei!

Via?a bate filmul.
Instinctul bate dragostea.
Într-adev?r, orice ?ip?t este expresia unei neputin?e.

Eu nu apar?in nici unui curent de gândire. Poate doar unui vârtej submarin de gândire.

Nu mai v?rsa?i sânge, mai bine opri?i na?terile!


Daca femeile ar renun?a la na?teri, ele ar fi armata care ne-ar escorta - la nevoie sub amenin?area armelor - pân? la por?ile Adev?rului.

Desigur, omul are nevoie de certitudini ca de aer. Disperarea cu care ne c?ut?m certitudinile îns?, amplific? dezechilibrul.
Poate c? neputincio?i în a-l imita pe Dumnezeu (nu e clar ce trebuie s? imit?m) ne-am decis s? fim originali. Dar cu ce riscuri?
C?s?toria, împ?r?irea omenirii pe rase-neamuri-na?iuni, apoi religiile ?i toate celelalte conven?ii umane au îndep?rtat b?rbatul de femeie, au stârnit fluviile de sânge ale istoriei ?i au înghi?it cele mai omene?ti idei – ideile simple adic?, “a fi” de exemplu -.
Ne autodistrugem ?i poate chiar a?a ?i trebuie s? fie. “Omul e ceva ce trebuie?te dep??it”.
Poate c? a venit timpul pentru marele pas – specia imediat urm?toare.
Poate c? a venit timpul s? ne l?s?m ghida?i nu de certitudini ci de sentimente.
Atâta timp cât originea noastr? nu e cert?, nimic din ceea ce este ?i se petrece nu poate fi cert, ci doar intuit, presim?it.
Poate c? sentimentul nu este o sl?biciune.
Poate c? el este de fapt singura certitudine.

Ce facem noi?
Scriem Constitu?ia speciei urm?toare.

“Crede ?i nu cerceta” – o, Doamne, ce elegant? invita?ie la îndobitocire! Ce soclu de granit este Frica pentru statuile tuturor religiilor lumii!

Dac? femeile ar opri na?terile, ultimul om, v?zându-se singur, ar fi în stare, de Fric?, s? nasc? o alt? specie.

De ce e mai important autorul decât titlul c?r?ii? De fric? de moarte.

Prea mult? violen?? ?i sex la TV? Nu te mai teme nici de moarte, nici de femeie - teme-te de fluturi ?i atunci numai fluturi ai s? vezi.

La urma urmei de ce intr?m atât de greu pe drumul cunoa?terii de sine? Poate pentru c? frica este ?i instinct ?i senza?ie ?i sentiment, pe rând ?i în acela?i timp. Frica, mai u?or decât Dragostea, î?i taie respira?ia.

Nu din pricina Focului ci a Fricii ne-am pierdut p?rul de pe corp.

Via?a devine « frumoas? » numai în m?sura în care reu?im s? uit?m c? nu e decât o moarte lent?.

Sunt influen?abil, de aceea uit, încerc s? uit, nu m? opun uit?rii a tot ceea ce percep. Nu omul, ci ideea de om îmi d? aripi.

Actul cititului, atunci când el se exercit? în mod fundamental, este un act de automutilare.

Exist? un echivalent abstract al durerii omului care alearg? cu ma?ele atârnându-i din pântecul proasp?t despicat.

Niciodat? nu am fost primul. Vara, uneori, la mare, eram cel mai departe în larg; dar fa?? de oamenii de pe ??rm eram, desigur, ultimul.

Îndr?gosti?i, ne epuiz?m zadarnic energiile în c?utarea, în?elegerea, pip?irea sufletelor: sufletul nu poate fi nici posedat nici d?ruit. El nici m?car nu are dimensiuni sau densitate – când cuprinde, ca o cea??, întregul univers, când abia îl mai g?sim, ca pe o pionez? uitat?, prin coclaurile sinelui. Sufletul, el, din pricin? c? nu-l cunoa?te pe “a avea” ci numai pe “a fi”, nu poate fi nici posedat, nici “d?ruit”– nici de cel care pare s?-l posede, nici de cel iubit de cel care pare s?-l posede.

Nu putem “d?rui” ceea ce am primit cu împrumut.

E o am?gire ?i o halucina?ie s? crezi c?-?i po?i g?si “sufletul pereche” ?i apoi o trist? conven?ie s? sus?ii c? acela este, dup? ce l-ai g?sit.
Sus?inem ?i c?ut?m s? ne auto-convingem c? ne-am g?sit sufletul pereche atunci ?i numai atunci când nu mai putem r?bda plictiseala, a?teptarea, oboseala c?ut?rii, “singur?tatea”.
Dar un om care nu-?i suport? propria singur?tate, este un om care nu se cunoa?te ?i deci nu se poate accepta pe sine: iat? de unde nevoia de a g?si un partener (dac? se poate definitiv) – nevoia de a transfera în acesta, odat? cu dragostea (sau cu ceea ce credem noi c? este dragoste), propriile am?r?ciuni-frustr?ri-angoase-nelini?ti-triste?i-infirmit??i de caracter-disfunc?ionalit??i mentale ?i toat? liota de gunoaie care zac într-un suflet care nu se cunoa?te pe sine. Ne bântuie halucina?ia c? acela este suficient de puternic ca s? digere ceea ce noi nici m?car nu am putut înghi?i.

Cât despre b?trânii cei pu?ini – ei sunt atât de pu?ini încât nu cred c? am întâlnit vreunul. Dac? te-am întâlnit ?i nu te-am în?eles, s? m? ier?i b?trâne.

Mai lini?tit ?i mai bun m-am sim?it str?puns de acea privire decât dup? cea mai cuvioas? împ?rt??anie. I-am spus: când m? împu?ti tu cu privirea aproape c? aud ?uieratul glon?ului. Vinul razei tale m-a adormit. ?i totu?i, ceva, ceva anume, nu m? las? s? m? îmb?t.

M? deruteaz? faptul c? frumuse?ea s-a putut întruchipa atât de simplu in ea. M? uluie?te faptul c? nu toat? lumea încremene?te când trece. Cu un gust amar în din?i îmi amintesc c? eu însumi încremenisem destul de târziu.

Dac? Borjes a v?zut vidul ca fiind esen?a universului înseamn? c? ferici?i trebuie s? fie orbii.
Borjes, Homer, genii care au privit f?r? team? sursa Luminii, pân? la orbire...

Ce este actul sexual pentru b?rbat decât o încrancenat?, sacadat? de rea?ezare în surs?? Iar pentru femeie – nenum?rate na?teri dureroase, dar nu prin sfâ?iere ci prin dulce ardere.
Un fel de recapitulare a tuturor existen?elor

Prieteni, zâmbetul care ne-a topit este doar prevestirea Frumuse?ii finale!

Descoperire - descopil?rire:
Femeia îns?mân?at? în?epene?te odat? cu cre?terea r?d?cinilor micu?ei plante. Un fel de m?sur? de protec?ie a mediului: împiedicarea alunec?rilor de teren.

Un îndr?gostit apleac? privirea nu din Timiditate ci de Durere. P?rin?ii ne mint ?i continu? s? ne mint?. Înv???tura lor ne scap? poate de Timiditate, dar ne condamn? la Durere, pentru tot restul acestei vie?i.

Iubesc ceea ce iubesc, a?a cum marea, în zilele ei lini?tite, î?i mângâie ??rmul. Lini?tea mea îns? o întrece pe a ei. Lini?tea de la înger o am, în toate zilele.

Nu-mi pare r?u c? mor ci c? mor f?r? s? în?eleg.

Nu g?sesc pre? pentru voluptatea anonimatului. De aceea, probabil îl voi d?rui.

Cioran:”Nu m? simt acas? decât pe ??rmurile m?rii. C?ci nu-mi pot construi o patrie decât din spuma valurilor”.
Poate c? nicicând Poezia nu a primit o mai rafinat? declara?ie de dragoste din partea unui filosof.

"Sistemele" de gândire, nu sunt decât fire de praf lipite de talpa Sentimentului.

Pentru c? via?a este o c?l?torie, ea nu poate fi în?eleas? decât din mers. La orice oprire ri?ti s?-?i pierzi min?ile.

Dar ce este nebunia? Numim nebun-nebunie tot ceea ce nu în?elegem.

M-am str?duit ce m-am str?duit s? m? afirm ?i neizbutind am început s? m? neg. A?a am ajuns un fel de poet. Poetul f?r? poezii.

Cu cât vorbesc mai mult cu atât îmi dau seama cât de pu?in m? cunosc. Totu?i, dac? nu a? vorbi, a? înnebuni pe loc. Îl putem recunoa?te pe cel care nu se cunoa?te ?i deci nu se accept? pe sine, (dar care se iube?te, eludând aceste etape), dup? logoree.

Ce fel de "maturizare" mai pot n?d?jdui dac? ?i acum, la vârsta înc?run?irii, când duc mâna la obraz, simt uneori, acolo, sângele mamei...

Cobor din metrou la sta?a"P?cii”. Pacea este mai mult o mi?care iar adev?rata ei locuin?? este sub p?mânt.

Recunosc o idee notabil?, la sosire, nu dup? logica ei ci dup? senza?ia pe care mi-o creaz?.

M? plimb prin ora?, pe lâng? vitrinele cu oameni, ca printr-o expozi?ie.

Mi-au spus: Scrierea ta este un rapt!
Totu?i autenticitatea este form?, numai sinceritatea este fond.

Perseveren?a cu care încerci s?-?i demonstrezi ?ie însu?i c? e?ti mai mult decât nimic sfâr?e?te totdeauna în ridicol. (E?ti Nimic ?i Sinele t?u ?tie asta cu mult înaintea ta). Aceea?i perseveren??, dar redirec?ionat? - ?i anume nu c?tre Sinele t?u ci c?tre ceilal?i, c?tre societate, colectiv, etc - duce la uimitoare rezultate, realiz?ri, împliniri, etc.

Marii gânditori sunt t?cu?i. Din acest punct de vedere Dumnezeu este cel mai mare gânditor al lumii. Un fel de gânditorozaur... probabil pe cale de dispari?ie…

Poetul este o fiin?? oblic? – niciodat? încovoiat, niciodat? orizontal. Pe el cine vrea se urc? – cu bocancii sau descul?, în încercarea de a mirosi stelele.

A scrie: Centrifugarea pân? la incandescen?? a unei idei învechite, demult dormitând în sinele emi??torului, abia apoi împro?carea ei în con?tiin?a receptorului.

Cum se folose?te un poet? Un poet se ia, se s?rut? pe nea?teptate, se pune la inim? ?i se a?teapt?.

Simt uneori cum din cap îmi r?sar vertebre. S? fie coloana vertebral? doar suli?a în care capul st? înfipt?

Epitaf “Aici e locul dintotdeauna al celui care a crezut c? este”.

Eu nu sunt, eu m? petrec.
Îns? ceea ce se petrece nu înseamn? nimic fa?? de ceea ce este.

Un cap cu ochii îndrepta?i doar spre exterior. Ce sinistr? neglijen?? de proiectare!

Degeaba m? privi?i chiorâ?: sunt jum?tate real, jum?tate abstract. Ca noi to?i.

Nu po?i dispre?ui în acela?i timp ?i gloata ?i îndivizii care o compun.

C?s?toria nu înseamn? "te iubesc". C?s?toria înseamn? "TREBUIE s? te iubesc".

Mireas?: statuie de carne împodobit? cu flori, pentru bucuria ochiului meu pârjolit.

Înclina?ia speciei noastre de a se închina la idoli este cea care ne duce la autodistrugere. Refuzând autocunoa?terea (c?utarea divinului în?untru, nu în afara fiin?ei) ced?m controlul asupra propriilor sentimente c?tre un idol. Adic? “Ia-le, M?ria Ta, c? eu nu ?tiu ?i nu vreau s? ?tiu ce s? fac cu ele, eu fac ce m-au înv??at p?rin?ii, ei ?tiu mai bine”.
F?r? excep?ie, idolii, în astfel de situa?ii, trec la exterminarea victimelor. Dovad? istoria (dominat? de idoli) ?i religia (dominat? nu numai de idoli dar ?i de ideea de idol). Dovad? ?i dragostele nefericite, c?s?toriile…Acel dezolant “Trebuie” din “Trebuie s? te iubesc”.

Îmi "d?ruiesc" sufletul. Dar cum po?i d?rui ceva ce ai primit cu împrumut?

C?s?toria este o institu?ie a statului. Statul nu are sentimente, ci se hr?ne?te cu sentimente.

Un model te for?eaz? s? gânde?ti - implic? efort, munc?, sacrificiu,– e mai putin atr?g?tor. Un idol în schimb î?i permite s? muceze?ti în extaz ?i nu î?i îng?duie, ba chiar î?i interzice s? gânde?ti – de aceea e seduc?tor.
Un model te stimuleaz?.
Un idol te hipnotizeaz? ?i apoi te distruge. Î?i injecteaz? veninul ?i apoi te soarbe.
Mesajul modelulului este: "Str?duie?te-te ?i vei deveni asemeni mie".
Mesajul idolului este: "Las?-te pe mâna mea, tu nu ?tii, nu ai cum s? ?tii".
Parfumul t?mâiei din biseric? este narcoticul con?tiin?ei de sine. A?a cum, în Delt?, împr??tiem fum ca s? ame?im ?ân?arii, tot a?a Statul î?i împr??tie neîncetat miasmele toxice pentru a ?ine sub control sufletul individual.

Poezia este o religie f?r? idoli, este religia care î?i spune s?-?i întorci ochii pe dos, de la cer spre tine însu?i. Este o rug?ciune c?tre propriul t?u adânc, este o religie care î?i interzice s? te refugiezi la idoli ?i care te trânte?te cu botul în tine însu?i.

Îngerul nu vine niciodat? din afar?, el vine numai dinspre în?untru. De aceea, într-o prima faz?, aripile lui sunt ude.

Scrii, adic? usuci aripele îngerului... îl preg?te?ti pentru ultimul zbor.

Când spui “Eu cred” cuvintele sun? totdeauna ca o trist? aproxima?ie.

“Partir ç’est mourir un peu”. Fiecare desp?r?ire, fiecare disperare, fiecare nenorocire nu este decât o moarte mai mic?. Dup? ce am uitat de ele, uneori ne apuca râsul ?i nu ne vine s? credem c? putem râde. A?a ?i cu moartea: ne-am putea trezi Dincolo râzând la gândul c? ne-am temut de ea.

Introducere:
Drag? cititorule,
Mai întâi de toate a? vrea s? pot s?-?i trag o palm? zdrav?n? peste ochi, ca s? te pot aduce m?car pe tine în starea de cititor dac? eu nu pot fi mai mult decât cineva care scrie.
?i spun asta nu dintr-un prea mare respect fa?? de scriitori, ci dintr-un fel de adora?ie a ideii de scriitor, spre care to?i scriitorii tânjesc. Scriitorul însu?i tinde s? devin? o idee.

Iat?, eu strig din to?i r?runchii, dar strig?tul meu nu acoper? nici fo?netul paginii pe care tocmai o întorci…

Nu po?i zbura cu adev?rat decât dup? ce ?i-ai înghi?it TOT veninul.

Creierul – aeroport al gândurilor. Cum se face c? o mas? gelatinoas? poate suporta atâtea ?i atâtea decol?ri ?i ateriz?ri – de cele mai multe ori ratate? Atâtea pr?bu?iri, atâtea r?sturn?ri, atâtea explozii pe o pist? atât de… iluzorie.

Ai privit vreodat? ochiul deschis al unei vite ucise? Eu ?i cu cerul ne oglindim într-însul, ca într-o poz? de familie.

...Dragostea, ea, care învârte soarele ?i celelalte stele...
Nu numai dragostea dintre femeie ?i b?rbat, dar ?i cea dintre cal ?i iap?, motan ?i pisic?, s?mân?? ?i p?mânt.
?i apoi?
Apoi dintre meteori?i, care ciocnindu-se nasc al?i meteoriti, dintre planete, dintre stele, quasari, comete. ?i apoi g?urile negre absorbind pân? când ?i lumina….
“Valul ce se sparge de mal” – aceast? ciocnire tot dragoste se nume?te;
ciocnirea norilor mohorâ?i eliberând energii neb?nuite
... tunete ?i lumini – toate acestea Dragoste se numesc.

Dar inelul acela pe care îl por?i în deget, cum se nume?te?



Dragostea este un prieten îndep?rtat al rochiei de mireas?, ?i un frate de sânge al gravita?iei, al mi?c?rilor de rota?ie ?i de revolu?ie ale corpurilor cere?ti, al m?rului copt supt spre p?mântul moale, dornic pân? la uscare de s?mân?a lui.

P?mântul pe care stai e numai o schij? a exploziei ini?iale – BIG BANG-ul – când totul s-a spulberat în miliarde de miliarde de particule: “CRE?TEŢI ?I ÎNMULŢIŢI-VĂ” se aude mult mai târziu, din suflul exploziei.

(Ne ducem via?a în suflul unei explozii pe care am uitat-o.)

Via?a nu este decât un caz particular al exploziei ini?iale. O explozie la scar? mic?. Infernal? totu?i.

Împreunarea – încercare zadarnic? de întoarcere la UNU. Lamentabil e?ec: Când ne descle?t?m, nu numai c? r?mânem tot DOI, dar urmeaz? s? devenim TREI.

Singura dragoste care permite libertatea total? este dragostea de idei. Numai dup? ce m-am îndr?gostit de ideea de om, am putut s?-i iubesc ?i pe oameni.

O bunic? îl nume?te pe nepo?elul ei “Sufletul meu”. Dar propriul ei suflet pe unde o fi doamne? Între timp se folose?te de el, de nepo?el, pe post de suflet.

Concluzie:
Ascult? Imperialul lui Beethoven ca ?i cum ai asculta ce-?i spune cu limb? de moarte propriul t?u tat?. În rest împac?-te cu gândul c? nu Dumnezeu a scris muzica, ci chiar el, Beethoven.

Îngerii ?i-au pierdut demult comandantul. A?a se face c? au început s? se nasc? printre noi.

- Cât dai pe mine? m-a întrebat c?l?torul
- Ca ?i carne – nu mare lucru: o mân? de ??rân?; ca idee e?ti îns? deasupra stelelor.

Azi am v?zut o floare care mi-a amintit de tine.
Nu ?tiu cum se nume?te, dar avea ceva din aerul t?u. Avea chiar aerul t?u.

M? întreba?i uneori pe ce m? bazez. Iat?, v? r?spund: M? bazez ?i m? tol?nesc cu neru?inare pe aer: pe aerul meu, pe aerul t?u, pe aerul nostru….
M? bazez ?i chiar mi-am turnat o funda?ie în aerul ideilor, în umbra lor, a?a cum a în?eles-o b?trânul cu ochi alba?tri pe care îl numim Nicetas.

Cum se deschide sticlu?a cu esen?? de … gust de citit?

Turnarea sufletelor individuale în tipare, ?abloane, pentru a ob?ine apoi lingouri sf?râmicioase.

Eram pe când nu m-am z?rit
Azi eu m? v?d ?i nu sunt.

Ei mi-au cerut s?-mi vând sufletul. La sufletul meu îns? nici eu însumi nu am acces oricând ?i oricum. Sufletul meu este în mine ?i deasupra mea în acela?i timp. El fuge din mine ?i se întoarce la mine cu o asemenea vitez? încât a? putea jura c? este în acela?i timp ?i colo ?i colo.

Sufletul meu m? vinde pe mine nu eu pe el.

Gândul nu are restric?ii de circula?ie. Nu am fost programa?i s? gândim doar pân? la un anumit nivel. Un limitator de altitudine ne lipse?te. S-ar putea s? fie o eroare de programare. Din acest punct de vedere nu cred c? Dumnezeu se simte foarte confortabil. Un gând bine ?intit al acestei specii l-ar putea readuce printre noi.

Aura sfântului str?luce?te prin cotloanele inimii, nu deasupra capului.

Anun? matrimonial:
Om, con?tient de rolul s?u de b?rbat, caut om con?tient c? a fi femeie este un rol.

Încheiere:
“Un sfâr?it e un început”

Zbor cu avionul: cine a mai v?zut condor zburând cu tot cu colivie?

Spunem despre cineva c? este un “mare” om – aceast? persistent? confuzie între calitate ?i cantitate. Exist? confuzii pe care le ducem cu noi din genera?ie în genera?ie, cu o sfin?enie demn? cu adev?rat de Dumnezeu.

Prietene tân?r, tu î?i cau?i un loc de munc?, o nevast?, o ma?in?, î?i cau?i locul. Dar Sistemul în care vrei s?-?i iei locul îl cunosti? Te urci într-un autobuz cu frânele ?i direc?ia neverificate? Vrei s? încerci un instrument de tortur? pe propria piele, înainte de a vorbi cu cei tortura?i?

S? respect?m cuvântul – el poate fi cârligul de scos durerea din suflet.

Un fost îndr?gostit povestindu-se este la fel de credibil ca cel întors pe p?mânt dup? ce a fost r?pit de extratere?tri. To?i vor spune ascultâdu-l : “Ce frumos!”. Atât.

Era o seara blând? de aprilie. Ningea. Ningea generos – obraji ciobi?i, muguri de mâini vine?ii, plete ninse cu petale de ghea?? – dezorganizare de anotimpuri.

Dedic unele din viitoarele mele c?r?i so?iei mele care, dup? re?ete numai de ea ?tiute, a reu?it s? dozeze dragostea ?i durerea pe care mi le-a oferit, ajutându-m? astfel s? dau un sens definitiv vie?ii mele: scrierea sinelui.
“Tu m-ai plimbat prin v?ile mor?ii” mi-a zis odat?. A fost cea mai poetic? fraz? pe care am auzit-o de la o femeie.
Vede?i ce armonie a gândurilor era între noi?

-Împ?rt??e?te-mi din experien?a ta, e?ti mai în vârst?.
-Eu niciodat? nu am avut vârsta pe care o am în aceast? clip?. Descoperirea vârstei cu care m? întâlnesc în aceast? clip? m? face s?-mi uit to?i anii.

-Ce te excit? cel mai mult la o femeie?
-Inocen?a.

Daca Socrate ar fi tr?it în zilele noastre, pe la l?zile de gunoi, prin g?ri ?i pe la cantinele s?racilor ar trebui s?-l c?ut?m ca s?-l afl?m. Tu în schimb îl cau?i în gura c?rturarilor ?i fariseilor f??arnici.

De cele mai multe ori dialogul este inutil. Un monolog bine focalizat, dureros ?i de lung? durat? duce la sclipiri de fericire.

Alungarea sentimentului de singur?tate, de pustiu ?i umplerea locului r?mas cu o inspira?ie.

Ai putea tu, iubito, s? m? readuci pe lume?

Oglinzile sunt iubite, oamenii-oglind? niciodat?.

- Ce studii ave?i? m-a întrebat Comisia
- Destul de vagi. La început mi-am dat seama c? nu m? pricep la Rela?ii Publice. De atunci, de câteva ori pe an, dau examen de admitere la Facultatea de Rela?ii Umane. Între timp urmez, la seral, un curs de Managementul Durerii. Pân? la licen?? nu mai e mult. Cam atât.

De ce doamne nu-mi amintesc propriile mele vise? Poate c? ele bântuie un alt somn.

- Ce mâncare ?i-a pl?cut cel mai mult în aceast? via???
- Laptele de mam?.

Adrian P?unescu: dovada vie c? un porc care se cunoa?te pe sine, care se accept? pe sine ?i care se respect? ca atare, poate fi un adev?rat poet.

Unii zboar?, dar zboar? pe un cer închis – cu capacul stelelor.

Însu?i faptul c? am r?zb?tut pân? la aceast? clip? ne d? o idee asupra a ceea ce am fi putut fi în stare.

Ea spune c? nu e atât de frumoas?. De înalt?, de pas?re, de mireasm?.
Îi este greu s?-?i poarte frumuse?ea. Îi este greu s? admit? furtunile pe care mi le provoac?. ?i sorii ?i ploile ?i ninsorile.
Ea nu se recunoa?te pe sine, de?i este atât de al naibii de adev?rat?.
(E nevoie de o alt? dovad? ca s? în?elegem c? nu ne apar?inem, c? “a fi” nu este un merit personal?)
“Eu am f?cut asta?” m-a întrebat privindu-m? prin ochi. “Nu, nu cred, e imposibil”, zice. “Exagerezi” adaug? zâmbind.
Ce singur?tate, ce cret? ap?sat? în c?dere pe tabla de la ?coal?, ce smulgere de corzi de vioar? este glasul ei oglindit în mine.
?oricei albi în borcanul de sticl? - din ce în ce mai neînc?p?tor prin înmul?ire.

Iubito, s? nu te înfurii dac? din când în când am s? te mai în?el cu câte o idee. Ideea de “tu” de exemplu.

Pe aceast? planet? pe care ai nimerit, iubite prieten, te anun? cu triste?e, se face trafic cu sentimente. Sentimentele tale sunt combustibilul ma?in?riei lor.

Uitându-m? la istoria omenirii mi se face ru?ine c? apar?in acestei specii.

Lacrima este sângele sufletului. Faptul c? în cazul r?nirii ea nu este în stare s? coaguleze, ar putea explica diferen?a dintre durerea concret? ?i cea abstract?. Din acest punct de vedere vampirul este femeia pe care o iubeam. Ea suge un sânge de care probabil nici nu are nevoie. Ea îl suge într-o profund? stare de incon?tien??.

Nu de permanenta ta prezen?? fizic? am eu nevoie iubito. Acum în?eleg c? în tot acest timp a?a ai crezut, a?a ai crezut. Nu.
Nu.
O poezie, ca s? fie poezie, nu are nevoie de rim?. Cea mai frumoas? poezie a lumii s-a scris când tu ai zâmbit prima dat?. Probabil aveai pe atunci doar câteva zile de vârst?. Acolo, acolo ar trebui c?utat sublimul sincerit??ii spre care tânjim îmb?trânind. (Iat? de ce, iat? de ce mi-e team? ?i ru?ine de cei care spun c? nu se poate tr?i decât privind în viitor. Ceea ce c?ut?m s-ar putea afla, a?a cum b?nuim, în direc?ia opus?.)
Ea, poezia, a fost scris?, iat?, de ceva vreme. Ea nu a?teapt? decât s? fie rostit?.
Dar pe ce a fost ea oare scris??
Mi se pare uneori c?, încet, câte o liter? pe an, dup? un calcul matematic exact, astfel încât ultimul semn s? fie scris în ziua mor?ii mele, aceast? cea mai frumoas? poezie a lumii, mi se scrie mie pe creier, mai bine zis în spa?iul interior dintre ?east? ?i zeama gri numit? creierul meu. Din acest punct de vedere -–s? urm?re?ti ?i tu cu aten?ie – cred c? aceast? poezie se va putea rosti pe ner?suflate ?i se va putea auzi cu ochii în timp ce eu îmi voi p?r?si trupul. (Of! dac? toate aceste bocete ar amu?i odat? pentru totdeauna)
Altfel, s? ?tii c? nu lumina este cea care înnobileaz? ochiul ci ochiul t?u este singurul în stare s? dea un sens luminii.
Te a?tept.

Colectia: Poezii pentru copii

Trimite si tu o poezie pentru copii! Trebuie sa iti creezi un cont pe siteul de Poezie Romania si textele tale incadrate ca "poezii pentru copii" vor aparea si acolo si pe acest site.


Top Cultural Sites